1. GILLES DE RAIS

Aflat la apogeul puterii sale, la mijlocul secolului al XV-lea, Gilles de Laval, baron de Rais, Mareşal al Franţei, cavaler al Fecioarei din Orleans, era cel mai prosper om din Europa, înconjurat de o gardă de corp ce cuprindea cei două sute de cavaleri care luptaseră alături de el în armata condusa de Ioana D’Arc împotriva englezilor, Gilles trăia într-un lux mai mare decât un împărat, chiar decât Carol al VII-lea al Franţei.

Ca să-şi sporească şi mai mult bunăstarea , Gilles s-a apucat să caute, prin alchimie, „piatra filozofală”, despre care se credea că transformă metalele ordinare în aur. Pe măsură ce devenea tot mai fermecat de Puterea Neagră, el a înce­put să aducă din ce în ce mai multe sacrificii noilor săi zei si demoni, făcându-şi din asta o activitate de notorietate publică.

Cu toate acestea, baronul si-ar fi putut continua nes­tingherit activitatea de sacrificare a copiilor şi de sadism sexual, dacă n-ar fi făcut o mică/mare eroare, şi anume aceea că l-a insultat pe fratele puternicului trezorier al Bretaniei, Geoffroi de Ferron, bătîndu-l şi trimiţîndu-l în temniţă. Spre ghinionul lui Gilles, Jean de Ferron era şi preot. Ca atare, însoţit de o gardă civilă, baronul a fost adus în faţa episcopului de Nantes şi a Inchizitorului General al Franţei, în septembrie 1440 , fiind acuzat de erezie. Bineînţeles că în spatele acestei acuzaţii se ascundeau mult mai multe, căci, în definitiv, Gilles de Rais dusese mulţi ani o viaţă de eretic, fără a se amesteca nimeni în treburile sale. De această dată, însă, o dată cu maltratarea unui preot, se ivise o ocazie să poată fi condamnat, urmând să i se confişte averea, transferabilă celor care l-ar fi condamnat.

Împotriva lui Gilles de Rais s-au emis patruzeci şi şapte de capete de acuzare, derivând din trei categorii de erezii: mai întâi, „ abuz de privilegii clericale “ (atacul împotriva lui Ferron); în al doilea rând, „ conjuraţie demonică “; iar în al treilea rând „ perversiuni sexuale ” îndreptate împotriva copiilor. De exemplu, acuzaţia numărul cincisprezece suna cam aşa:

„… conform mărturiilor referitoare la ţipete, gemete şi vaiete, ca si potrivit denunţurilor sosite din partea numeroaselor persoane de ambele sexe, care au deplâns pierderea şi moartea copiilor lor, numitul Gilles de Rais a răpit băieţi si fete nevino­vate, copii pe care i-a măcelărit bestial, i-a ucis, i-a dezmembrat, i-a ars şi le-a aplicat şi alte torturi, după care acelaşi Gilles le-a sacrificat trupurile demonilor, spiritelor răului, a comis păcatul sodomiei cu băieţi tineri si a preacurvit contra naturii cu tinere fete… în timp ce nevinovaţii copii trăiau, muriseră sau se aflau în chinurile morţii”.

După o serie de sase şedinţe si după audierea a o sută zece martori, instanţa i-a supus pe Gilles de Rais şi pe servitorii lui la torturi, ca să obţină de la ei mărturisiri complete. Unul dintre servitori, Etienne Corillait, a declarat următoarele:

„… ca să-si practice actele de desfrâu cu băieţii si fetele menţionate, împotriva cursului naturii, el îşi lua mai întâi mădularul în mâna stângă sau dreaptă si şi-l freca, până când devenea erect si pulsând, apoi şi-1 plasa între picioarele băieţilor sau fetelor, fiind indiferent faţă de organul feminin natural, şi-si freca membrul viril pe pântecele numiţilor băieţi sau fete cu o excitare libidinoasă, până ce-si arunca sperma pe stomacurile lor… după ce avea un orgasm… avea o plăcere deosebită să observe cum sânt separate capetele copiilor de corpul lor. Uneori, le făcea o incizie în ceafă, pentru a-i face să moară încet, moment în care devenea foarte excitat şi, în timp ce ei sângerau de moarte, el se masturba uneori pe ei, iar alteori o făcea după ce muriseră si corpurile le erau încă fierbinţi…

Ca să înăbuşe ţipetele copiilor când voia să aibă relaţii cu ei, le punea mai întâi o frânghie în jurul gâtului şi îi ridica la trei picioare deasupra solului, după care dispunea să fie daţi jos exact înainte de a muri, şi le poruncea să nu scoată nici o silabă. După asta îşi excita membrul până ce ejacula pe stomacurile lor. Când termina, le tăia gâtul şi le separa capetele de trup. Uneori, după ce mureau, întreba care dintre ei avea cel mai frumos cap”.

Bineînţeles că procesul lui Gilles de Rais a fost o farsă, până si după standardele adesea absurde ale Inchiziţiei. Majoritatea probelor incriminatoare fuseseră smulse sub tortură sau oferite din interese meschine, în cele din urmă, Gilles de Rais în persoană a cedat torturilor, la 21 octombrie 1440 , şi a declarat că e gata să recunoască orice i s-ar fi cerut. Două zile mai târziu, la Nantes, Gilles a fost executat prin strangulare si corpul i-a fost aruncat pe rug. Ca dovadă de îngăduinţă, prietenilor şi familiei lui li s-a permis să ia cadavrul înainte de a se fi aprins rugul.

Adevărul reieşit din procesul lui Gilles de Rais a fost, în orice caz, distorsionat de trecerea timpului . Este sigur că Gilles a fost unul din cei mai mari violatori de copii si ucigaşi din Europa; nu e clar dacă numărul morţilor datorate lui se ridică la cifra de 500 sau 800 . Au existat întotdeauna dubii asupra motive­lor pentru care a fost acuzat de Rais de un asemenea număr de crime. Acest aspect trebuie privit nu în ultimul rând, datorită faptului că „mărturisirea” lui de Rais a fost smulsă sub ameninţarea cu excomunicarea. Oricum, la începutul lui 1992, a început o mişcare de reabilitare a celui mai credincios tovarăş de arme al Ioanei D’Arc. În Franţa există o procedură legală bizară – pe care mărtu­risim că n-o înţelegem pe deplin – conform căreia, acolo unde există sentimentul că a fost vorba de o eroare a jus­tiţiei, pot fi reexaminate cazuri care datează chiar de secole, de către un tribunal format din avocaţi.

La originea acestui „tribunal al reabilitării” se află Gilbert Routeau, un istoric francez. El s-a întrunit, conform celor anunţate în Guardian, la Nantes (unde a fost judecat de Rais), în octombrie (data la care i s-a intentat procesul), si va fi prezidat de judecătorul Henri Juramy. Rostul şedinţei constă în a stabili dacă „istoria Franţei a fost mutilată în mod voit” prin condamnarea şi executarea baronului de Rais. Părerea generală este că indiferent de concluzie, trebuie mult mai mult decât un simplu „tribunal al reabilitării” pentru a face neavenite popularele legende gen „Barbă-Albastră”.

2. ALBERT DE SALVO

Totul s-a sfârşit la 4 ianuarie 1964. Se încheiase un regim de teroare care stăpânise oraşul Boston încă din iunie 1962, în cursul căruia muri­seră treisprezece femei si care a oferit oraşului o legendă modernă. Criminalul avea să mai lovească o dată, în mod ineficient, însă. Crimele se opriseră.

citeste mai departe…

more…